Cică trăia odată o babă pe care o chema Dochia. Și avea ea cea mai frumoasă turmă de oi. Dar era atât de zgârcită și de rea, încât îi fugiseră toate slugile. Rămăseră numai un băiețel și o fetiță. S-ar fi dus și ei, sărmanii, dar erau orfani și nu aveau încotro.
Într-o zi, baba îi chemă și îi luă la rost:
— A venit primăvara, de ce nu scoateți oile la păscut?
— Asta încă nu-i primăvară, îndrăzni să răspundă băiețelul. Zilele lui martie sunt înșelătoare. Încă se mai poate întoarce viforul.
— Te pui în poară cu mine? strigă ea. Primăvara a venit! Duceți-vă la pășune!
N-au avut ce face sărmanii copii. Au scos oile din ocol și s-au pornit la drum.
Dar în timpul zilei se lăsă un ger cumplit. Și lui martie, care văzuse cum tremurau copiii de frig, i se făcu milă de ei. Îi trimise să se încălzească la alți păstori, iar el rămase cu turma. După ce o păscu toată ziua, mână oile la casa babei.